1 Utilizarea termenului 'părinte' pentru a se referi la preoți este o expresie a paternității lor spirituale, a funcției lor pastorale, a tradiției Bisericii și a respectului pe care comunitatea îl acordă acestora. Este o modalitate de a recunoaște rolul lor vital în viața spirituală a credincioșilor și în sânul Bisericii, subliniind responsabilitatea lor de a ghida, învăța și sfinți. De aceea, credincioșii îi numesc pe preoți părinți, onorând rolul fundamental pe care îl au în viața lor.
În decretul Presbyterorum Ordinis, stabilit la Conciliul Vatican II, se descrie că preoții trebuie să trăiască cu toți, învățându-i și îndemnându-i ca pe copiii dragi. Acest lucru reflectă motivul pentru care credincioșii îi numesc pe preoți părinți, recunoscând în ei o autoritate spirituală care îngrijește turma ca un tată care are grijă de copiii săi.
În scrisoarea sa către comunitatea din Corint, Pavel se prezintă ca un tată spiritual, preocupat de a îndruma, corecta și iubi cu tandrețe părintească. El îl trimite pe Timotei, pe care îl numește 'fiul iubit', întărind conceptul de paternitate spirituală, unul dintre motivele pentru care creștinii îi numesc pe preoți părinți.
Deși termenul 'părinte' nu apare direct în Scripturi, funcția de preot, sau prezbiter, este clar stabilită. În Faptele Apostolilor 14, 23, Pavel și Barnaba numesc prezbiteri în fiecare comunitate, îndeplinind rolul de lideri spirituali. Astăzi, la fel ca și atunci, preoții sunt aleși și hirotoniți de un episcop, fiind 'vrednici de dublă onoare' (1 Timotei 5, 17), pentru a conduce și servi poporul lui Dumnezeu.
