1 Catolicii au icoane pentru că aceste obiecte au o semnificație teologică și spirituală profundă, înrădăcinată în tradiția Bisericii. În primul rând, este important să se facă distincția între venerare și adorare. Icoanele nu sunt adorate; adorarea este rezervată doar lui Dumnezeu. Icoanele, pe de altă parte, sunt venerate ca reprezentări ale sfinților, ale lui Hristos și ale Fecioarei Maria. Ele sunt considerate ferestre către cer, permițând credincioșilor să contemple realitățile divine. Acest lucru se bazează pe faptul că Isus, prin întruparea Sa, a devenit "imaginea vizibilă a Dumnezeului invizibil" (Coloseni 1,15). Astfel, contemplând icoanele, catolicii își amintesc de prezența lui Dumnezeu printre noi.
În plus, catolicii au icoane pentru că ele servesc ca instrumente catehetice și educaționale. De-a lungul istoriei Bisericii, mulți credincioși nu aveau acces la texte scrise sau nu știau să citească. Icoanele au devenit astfel un mijloc de a spune povestea mântuirii și de a învăța despre misterele credinței. Ele ilustrează scene biblice, evenimente din viața lui Hristos și a sfinților, făcând vizibile realitățile spirituale invizibile. De exemplu, în Exod 25,18-20, Dumnezeu poruncește crearea unor heruvimi pentru tabernacol, arătând că crearea de imagini sacre are o bază biblică.
Icoanele sunt, de asemenea, o manifestare a tradiției vii a Bisericii. Așa cum predica orală transmite Evanghelia, iconografia face același lucru prin imagini.
Icoanele sunt integrate în liturgia catolică, ajutând credincioșii să se concentreze asupra rugăciunii și adorării. Când catolicii au icoane în bisericile și casele lor, acestea sunt în conformitate cu tradiția liturgică a Bisericii, care a subliniat întotdeauna utilizarea imaginilor sacre. În timpul Liturghiei, imaginile îi ajută pe credincioși să-și amintească de viețile lui Hristos și ale sfinților, evocând misterele celebrate. În Numeri 21,8-9, Dumnezeu poruncește crearea unui șarpe de bronz care, privit, aducea vindecare celor otrăviți, demonstrând că obiectele materiale, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pot mijloci haruri spirituale.
În primele concilii ale Bisericii, cum ar fi Al Doilea Conciliu de la Niceea din 787, venerarea icoanelor a fost formal apărată împotriva ereziei iconoclasmului, care respingea utilizarea imaginilor. Acest conciliu a reafirmat că, atunci când catolicii venerează o icoană, ei nu adoră lemnul sau vopseaua, ci ceea ce reprezintă icoana. În cazul lui Hristos, adorarea este justificată pentru că El este Dumnezeu. În cazul Fecioarei Maria și al sfinților, catolicii acordă venerare, care este o formă de respect și onoare, fără adorare, care este rezervată doar lui Dumnezeu (Matei 4,10). Prin venerarea icoanelor sfinților, credincioșii își amintesc exemplele de sfințenie și cer mijlocirea lor, menținând întotdeauna distincția între venerare și adorare.
De asemenea, catolicii au icoane pentru că, încă din primele secole ale Bisericii, imaginile au fost folosite ca mijloace de predicare tăcută. În catacombele din Roma, datate în secolele al II-lea și al III-lea, găsim picturi care îl înfățișează pe Hristos ca Bunul Păstor, pe Fecioara Maria și pe sfinți. Aceste imagini serveau pentru a educa credincioșii și a transmite mesajul Evangheliei, mai ales într-o epocă în care mulți creștini erau analfabeți. Această practică este în armonie cu viziunea biblică, așa cum se vede în Exod 25,18-20, unde Dumnezeu poruncește crearea de heruvimi pentru tabernacol. Imaginile îi ajută pe credincioși să mediteze asupra realităților divine și să-și întărească credința, amintindu-și întotdeauna că adorarea este datorată exclusiv lui Dumnezeu.
Aceste motive arată de ce catolicii au icoane: ele sunt un mijloc de a se apropia de sacru, de a educa în credință și de a trăi liturgia mai profund, întotdeauna în conformitate cu tradiția Bisericii.
